Presa de azi și de altădată

A fost odată ca niciodată, cam demult – dar nu chiar așa de mult ca să nu ne mai putem aminti și povesti – a fost așadar odată o presă care se intitula și liberă. Nu știu dacă termenul vine musai de la presa tipografică și nici nu-mi propun să fac aici etimologia lui. Ce încerc să fac este o istoriografie, veți afla spre final cu ce scop:

Presa de altădată – nu foarte demult

Existau cândva – not so long time ago – redacții și secretari generali de redacție. Existau oameni care aflau știri, redactori care le comentau și alții care le scriau și dactilografiau. Presa era un fel de balaur: avea mai multe mâini și mai multe capete. După perioada preistorică a presei postdecembriste, în cea istorică la care mă refer aici redacțiile au păstrat în general doar oamenii care știau să scrie bine – atât pe hârtie cât și pe calculator.

Cei din presă erau, carevasăzică, și oameni de litere.

Pe atunci bloggerii își vedeau de blogosferă unde scriau tot ce-i tăia capul, se tachinau între ei și bulgărele lor o lua încet-încet la vale. De altă natură erau însă cei care-și puneau gândurile pe hârtia tipărită – chiar dacă și aceștia începeau să aibă tangență cu foaia electronică: apăruse tiparul offset și tehnoredactarea computerizată. Jobul lor implica mai multă responsabilitate, iar cei care-i citeau așteptau o poziție oficială, nu caterincă.

Azi avem de-a face cu un talmeș-balmeș: zvoneri și răspândaci, acopeperiți și desculți, de nu mai știi pe cine „citești”, de fapt. Este un nume acolo, care semnează articolul, sau un simplu purtător de condei?

Exista cândva o politică a guvernului, una a opoziției, dar și linia politică a ziarului – care putea fi undeva la mijloc între cele două direcții propagandistice.

Nici balta presei locale nu gemea de puiet atunci – sau dacă gemea, puietul nu se prea auzea de bibani, iar bibanii de știuci. Nu era vorba de atâtea speculații personale, cât de articole dospite, pentru că informația nu circula cu viteza bitului: aveai răgaz până intra ziarul la tipar să întorci problema pe toate fețele să te gândești, să te răzgândești și să-ți formezi o părere cât de cât obiectivă înainte de a livra câteva concluzii.

Balta presei locale care se topea în mare

Exista o uniformitate, iar fonturile erau cam aceleași, dat pentru care cititorii nu fugeau după titluri și nici jurnaliștii nu se scremeau prea tare cu ele, exceptând pe cei din presa sportivă, cu un public mai căcăcios. Azi titlul face 40% din articol, iar imaginile aduc alte 40 de procente, când nu sunt înlocuite de capturi video. Oamenii nici nu mai caută argumente complexe ori probe online, ci titluri, și nu dau click decât pe acelea care le sclipesc în ochi.

Azi nu mai contează numele ziarului, ci al patronului (ar putea trona sub titlu: ziaru` lui cutare), fiindcă se știe că patronii dau tonul știrilor, așa că informațiile furnizate de unii sau alții sunt primite cu anumite rezerve.

Textele jurnalistice sunt suspect de încărcate (chiar supra-aglomerate) cu silogisme: majoritatea nu rezistă, la o citire atentă. Ele sunt doar argumentări ale convingerilor personale ale autorilor, deghizate în raționamente ambalate cu probe vagi, în amintirea a ceea ce se numea cândva jurnalism. Odată ce ies din sfera experiențelor personale pe baza cărora pot divaga la nesfârșit, bloggeristic, actualele încercări jurnalistice lasă o vagă senzație de cabotinism, dacă nu de mistificare.

Nici știri nu prea sunt, doar se colportează, se iscă știri din nimic: unul se alarmează pe un subiect după care toți ceilalți, dacă văd că prinde, încep să strige titluri, ca niște ecouri înfundate. În scurt timp toți strigă – care mai de care mai tare – dar veștile cu adevărat importante și tratate inteligent lipsesc. Dar haideți să vedem ce a mai rămas din ceea ce se numeau cândva (în școlile de jurnalistică) genurile de presă.

Trecerea în online a complicat mult situația, traficul siturilor fiind mai important chiar decât conținutul acestora. În Cluj a eșuat cu brio încercarea de a face un trust național de presă, chiar dacă a avut în spate un puternic grup de investitori (Ioan Rus, Pászkány Árpád și Vasile Dâncu): este vorba de Transilvania Media Group care a strâns o bună perioadă de timp aproape toți absolvenții Facultății de jurnalistică din Cluj-Napoca.

Eșecul amintit se referă la ambiția de a conduce de la Cluj un post național, nu la cel financiar; afacerile grupului au virat spre sport, postul Look TV câștigând licitația pentru transmiterea Ligii 1 de fotbal. În Cluj s-au deschis mai multe situri de nișă, care nu au explodat spectaculos (cluj.travel, clujulcultural.ro, catcostaclujul.ro) deși au în spate jurnaliști respectați în domeniile lor. Asta pentru că în Cluj nu se prea diseminează informații, deși circulă bârfe și există apetit pentru cancan-uri.

Presă à la Cluj – rețeta fără poze

Cu tot exemplul eșecului TMG, jumătate din jurnaliștii locali mai visează încă să facă din situl online la care scriu ei și cei câțiva prieteni sau angajați ai lor un trust național de presă cu sediul la Cluj. Cunosc cel puțin trei clujeni care și-au declarat această ambiție: Liviu Alexa, Tibi Fărcaș și Claudiu Pădurean. Prin ce se aseamănă cei trei? Ghiciți dumneavoastră! Ascultam pe (alt)cineva spunând recent că, deși există mai multe situri locale de știri, nu prea are ce citi în ele: majoritatea sunt despre trafic, accidente, ori diverse afirmații preluate de pe facebook. 

Așa că m-am apucat să-i enumăr câteva genuri, specii și sub-specii jurnalistice, cu exemplificări – treabă pe care am dezvoltat-o mai jos. Așadar, lăsând la o parte treaba că majoritatea jurnaliștilor s-au mutat în PR, subzistă (= au mai rămas) câteva specii de jurnalism, dar ele apar în forme alterate. Le ordonez aici în ordine descrescătoare, de la genuri la specii și sub-specii (sau demersuri) jurnalistice.

Genurile jurnalistice 

Se împart în trei categorii: informative, opinie și comentariu și cele nobile. Să începem cu ultimul:

Presa de investigație – să zicem că ai o bănuială și cauți informații – așa montat, suspicios – și afli ceva ce lumea nu știa că nu se dădea pe post. Evident, tu știi, așa că faci o anchetă și dai informația pe surse. Cam ce făcea Gazeta de Cluj înainte ca Liviu Man să își facă probleme și să treacă și ei pe online. 

Reportajele – încă se mai fac în puținele redacțiile clasice care mai există, fiindcă nu este foarte costisitor: se întâmplă uneori ca jurnalistul să nimerească din întâmplare – sau are drum într-un loc, ori la un eveniment – unde se întâmplă ceva relevant. Relatează primul ce și cum a fost acolo iar ziarul se alege cu ceva trafic (Valentin Șchiopu sau Viorel Ilișoi pentru pressone.ro, Patrice Podină pentru transilvaniareporter.ro).

Interviurile – ai un subiect de interes public, pui mâna pe telefon și întrebi oameni din administrație, sau alții care au legătură cu acel subiect, ce părere au despre el și în completare scrii ce și cum vrei tu 🙂 Personal, îmi plac interviurile reușite de Mihnea Măruță și le urmăream și pe ale Andromedei Tirenescu din Ziar de Cluj, chiar dacă erau mai mult publi-reportaje.

Acestea sunt așa-zisele genuri nobile ale presei, care au supraviețuit trecerii pe online (ancheta, reportajul și interviul) și pe care am încercat să le prezint într-o notă amuzantă. Acum, câteva subgenuri sau subspecii jurnalistice (am convenit deja că informații pure nu mai există, iar cele preluate de pe facebook sunt deja știrile zilei de ieri).  Aceste subspecii au derivat – nu putem spune că au evoluat – din ceea ce numeam cândva genurile informative: știrea, relatarea și sinteza. 

Agregatoare de știri – O invenție post-modernă, ce presupune că majoritatea știrilor au fost deja diseminate de alții, așa că adună informații din diverse surse, făcând uneori (dar nu e o regulă) o sinteză ca să arate că treaba stă exact pe dos față de cum au zis ceilalți. Dar ei nu, nu sunt Gică-contra, ci doar capabili să scoată în evidență idei noi, la care alții nu s-au gândit sau nu le-au putut exprima așa clar cum o fac aceste voci, gen (defuncta) VoceaTransilvaniei.ro – acum biz.ro.

Situri umoristice – Nu produci propriu-zis știri, doar le zici cu foc: afli ce se întâmplă și faci un banc despre asta. Dacă nu în conținut, cel puțin în titlu, restul curge de la sine. Producătoare de pseudo-știri sau știri absurde și amuzante, siturile precum TimesNewRoman sau Academia Cațavencu, au avut și mai au în redacție oameni faini din Cluj. Ele produc glume pe bandă, mai nou glumițe, iar de preferat sunt glumițele noi, pe care nu le-au mai făcut și alții (dacă le-au mai făcut, îi treci la surse și le zici mersi de inspirație, cum îi zic și eu lui Radu Alexandru de la piticigratis.com, acum).

Că dacă nu, se iscă procese interminabilecum are acum Groparu cu Răzvan și Buzdugan pentru „Sloganele judeţelor din România”. Din păcate, așa cum comenta un jurnalist sibian, TNR nu mai scrie știri umoristice, ci mai degrabă pamflet de șantierConform afirmației sale:

Times New Roman nu mai este umoristic ci fake-satiric. Multe glume sunt de super-cacao, așa se întamplă când produci în serie. La fel Kamikaze, care mai nou o dă pe activism insultător.

Siturile de propagandă – Mai nocivii decât agregatorii de știri, care fură din stânga și din dreapta doar ca să facă rating, sunt răspândacii ce aleg să propage doar unele din informațiile care circulă pe o temă oarecare, eliminându-le pe celelalte. Într-un fel (dacă ar fi să le găsim o scuză) ele nu fac ceva diferit de feed-ul Facebook, care selectează informațiile ce vor apărea în funcție de preferințele anterioare ale utilizatorului.

Dar dacă feed-ul face aceste alegeri după client, dezinformatorul le face după voia lui, livrând doar ce consideră semnificativ despre subiectul său, dezinformând și mințind prin omisiune. Cel mai bun exemplu este clujcapitala.ro cu știri (doar) pozitive despre Cluj – agregate de unul sau mai mulți bloggeri din presa locală sub influența vreunei instituții din administrația clujeană.

Cam atât azi despre speciile și subspeciile care au supraviețuit jurnalismului. Revin într-un articol viitor cu sub-speciile derivate din materialele de opinie (ultimul gen jurnalistic rămas de analizat) – acele materiale ce necesitau cândva părerea avizată a unui specialist. Ei, acum e atât de plin de specialiști că nu-i mai poți deosebii pe unii de alții: toți sunt specialiști mai ales în datul cu părerea. 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.