Orașe orientate pe producție sau pe consum?

Revent revenit la Ziar de Cluj cu forțe proaspete, după un scurt periplu imobiliar, Florin Moldovan afirma într-un articol recent că „statutul de clujean nu îți oferă o calitate mai mare a vieții decât cel de orădean, arădean, timișorean sau brașovean. Nu îl crede pe Boc. Câinii, la Cluj, umblă doar cu minciuni în coadă, nu și cu covrigi”.

Nu veni la Cluj dacă nu ai aici asigurat un loc de muncă mai bun decât în orașul tău, dacă nu ești avid de permanentele șușanele și festivăluțe ale orașului nostru, dacă nu ai chef să stai blocat în trafic minimum o oră-două pe zi, dacă nu vrei să cauți cu lupa un loc de parcare, dacă nu ai chef să miroși putori în autobuze arhipline, dacă nu ai chef să dai sute de euro pe chirii care nu îți oferă nimic în plus față de chiriile ieftine din orașul tău, nu veni, dacă nu vrei să muncești o viață să plătești rata lunară de jumătate de salariu la apartamentul de 100 000 de euro pe care ți-l vei cumpăra cu credit ipotecar în Mănăștur.

Nu veni, că riști să iei țeapă, își încheie jurnalistul local tirada. Numai că, spre deosebite de Arad, Timișoara sau Brașov, orașe industriale ca istoric, care și-au recucerit acest statut datorită investiţiilor străine / româneşti în capacităţi de producţie moderne, Clujul este un oraş recovertit în spirit antreprenorial.

Datorită numeroaselor afaceri locale în servicii, mai mult decât cele de producţie (afaceri care și-au închis treptat facilitățile din centrul orașului, speculând prețul ridicat al terenurilor), Clujul de azi este un oraș antreprenorial, orientat cu precădere spre servicii. Într-un oraş industrial, salariile nu cresc aşa cum se întâmplă într-un oraş antreprenorial.  Într-un oraș precum Aradul, de exemplu, muncitorii acceptă salarii mai mici deoarece sunt, mare parte din ei, navetiști din comunele învecinate, unde au mici gospodării în care practică o agricultură de subzistență.

Cei care lucrează în oraşe industriale, în fabrici, au mai puţine alternative decât cei din oraşele care se bazează pe servicii. Nu sunt atât de multe companii şi de obicei există o „înţelegere” în privinţa grilelor salariale.

După cum precizează editorialistul Cristian Hostiuc în ultimul său articol din Zf.ro „în Bucureşti salariul mediu depăşeşte 3.500 de lei net, în Cluj este de 3.100 de lei net, în timp ce în Timiş salariul mediu net este de 2.900 de lei, în Sibiu este de 2.800 de lei, iar în Braşov de 2.700 de lei. Iaşiul a recuperat puternic şi a ajuns la 2.700 de lei net”.

Deşi toată lumea invocă lipsa de personal şi şomajul extrem de scăzut, în Timiş ajungând la 2% faţă de o medie naţională de aproape 4%, salariile nu cresc atât de rapid. În oraşele industriale, puterea de negociere a angajaţilor este foarte redusă şi nu prea au unde să se ducă. Având în vedere acest lucru, la care se adaugă rutina zilnică, fără excese şi fără cheltuieli inutile, nu există o presiune constantă şi puternică pentru a încerca să obţină salarii mai mari.

Cheltuielile sunt foarte clare, iar gradul de îndatorare este mai redus. În oraşele unde consumul este în floare, susţinut de credite, unde banii se aruncă mult mai uşor într-o vizită la mall, comportamentul este diferit, în sensul că există o presiune constantă pentru a obţine un salariu mai mare, pentru a plăti ratele la bancă şi apoi chiar pentru a lua credite mai mari.

În oraşele care se bazează mai mult pe servicii, mobilitatea este mult mai ridicată şi presiunea pe salarii creşte. Într-un oraş industrial ca Braşovul poţi să intri într-o fabrică şi să rămâi mult timp acolo, fără ca vechimea şi experienţa obţinută să fie recompensate foarte mult. La fel este peste tot în lume, în oraşele industriale sunt salarii mai mici, în timp ce în oraşele de servicii presiunea este mai mare din partea angajaţilor pentru a obţine salarii mai mari, pentru că au cheltuieli mai mari, fiind în oraşe de consum.

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.